Apă minerală naturală, apă plată, apă de masă: care e diferența
„Plată” și „minerală” nu sunt categorii opuse. Diferența o face dioxidul de carbon, iar ce contează cu adevărat scrie în tabelul de pe etichetă.
Termenii se folosesc amestecat, inclusiv în meniuri. Merită lămuriți, fiindcă pe etichetă au înțelesuri precise, stabilite prin lege.
Ce înseamnă fiecare
- Apă minerală naturală — provine dintr-un izvor protejat, are o compoziție stabilă și se îmbuteliază la sursă. Nu se tratează chimic.
- Plată sau carbogazoasă — nu e o categorie separată, ci o însușire. Diferența o face dioxidul de carbon: fie e natural de la sursă, fie e adăugat, caz în care apa e „carbogazificată”.
- Apă de masă — poate proveni din mai multe surse și poate fi tratată. E altceva decât apa minerală naturală, chiar dacă sticla seamănă.
Ce trebuie să scrie pe etichetă
Pentru apele minerale naturale, reglementarea românească — HG 1020/2005 — cere ca eticheta să indice atât sursa, cât și compoziția chimică caracteristică. Sunt două lucruri concrete pe care le poți verifica în trei secunde, în magazin.
Reziduul sec, pe scurt
E cantitatea de minerale rămasă după evaporarea apei, măsurată de obicei la 180°C. Un reziduu mare înseamnă apă bogată în minerale, cu gust mai pronunțat. Unul mic înseamnă apă ușoară, potrivită pentru consum zilnic și pentru mese lungi, unde nu vrei ca apa să acopere mâncarea.
Nu există o valoare „bună” în absolut. Contează pentru ce o folosești: o apă ușoară merge la masă, una puternic mineralizată e altceva.